Si eram fericiti fiindca cerul era mai nins ca niciodata cu petalele privirilor noastre care au fost luate de acelasi vânt sentimental si duse spre nicaieri. De aceea m-am hotarât sa te caut. I-am spus si vântului care a început sa râda ironic de parca ar fi fost ceva atât de absurd. Râdea în timp ce ducea praful clipelor cazute de pe Destin în tariile unde se tes noi amintiri uitate de toti. Si atunci am vrut sa stiu de ce duce acolo amintirile pierdute si nestiute de nimeni ca doar nu e cerul biblioteca amintirilor..?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu